Unul dintre momentele cele mai importante din viata noastra este atunci cand devenim parinti si acest lucru nu se intampla numai pentru ca viata noastra se schimba radical pentru a putea face loc unui copil care are nevoie de noi 24 de ore din 24, fara weekenduri libere si concedii, ci si pentru ca suntem nevoiti sa ne confruntam cu nevoile noastre neimplinite, lipsurile si abuzurile din copilarie. Iar acest moment este unul extrem de dificil si dureros, care scoate la iveala numeroase mecanisme de aparare. Ele au functionat pana in prezent, ne-au ajutat sa facem fata suferintei din trecut, dar acum ele incep sa ne incurce, sa ne umbreasca aceast rol nou din viata noastra, pentru ca ele nu tin cont de noile informatii, de noua situatie, de noul Eu, care este nevoit sa faca fata atat propriilor emotii si nevoi, cat si emotiilor si nevoilor copilului din fata noastra.
Copilul reactiveaza sistemul de atasament al parintelui cu proprii parinti
Odata cu nasterea si dezvoltarea copilului de acum, parintele reia inconstient stadiile propriei nasteri si dezvoltari de alta data. Astfel, in cadrul atasamentului cu copilul de acum ies la iveala parti ranite, din stadii timpurii, preverbale, din cadrul relatiilor de atasament pe care le-am avut cu proprii parinti. Ele stiu ce inseamna suferinta, nesiguranta, neputinta, dependenta, nevoile neimplinite si chiar disperarea. Aceste parti ranite apar in emotiile, senzatiile, comportamentele, visele, corpul si relatiile noastre.
Odata cu ele, ies la iveala si partile noastre supravietuitoare, care au fost nevoite inca din copilarie sa gaseasca solutii la probleme mult prea mari si coplesitoare. Ele se vad in dependentele noastre, in implinirea nevoilor celorlalti in detrimentul nostru, in bolile pe care le dezvoltam, in mastile pe care le purtam, in furia si fuga noastra in orice ne tine departe de contactul cu noi pentru ca acolo este si rana si doare tare. Asa ca facem orice sa ne ferim de ea, pentru a nu ajunge iarasi sa simtim vulnerabilitatea de altdata. Partea proasta este ca aceste parti supravietuitoare consuma multa energie. Cu cat rana este mai mare si mai izolata in inconstientul nostru, cu atat energia pe care organismul nostru o consuma pentru a ne tine departe de ea este mai mare, lasandu-ne de cele mai multe ori fara vlaga in fata sarcinilor vietii. Si uite asa, ca parinti, resimtim o epuizare cronica nu numai din cauza numarului mare de sarcini zilnice, ci si pentru ca aceste mecanisme de altadata ne consuma enorm. Asa ca fugim catre orice activitate sau substanta care sa ne dea, chiar si pentru cateva minute, doza necesara de energie pentru a continua ziua sau pur si simplu ne dorim sa sarim repede la urmatoarea pauza: seara, weekendul, vacanta, simtindu-ne in acelasi timp vinovati ca nu ne putem bucura de ceea ce avem acum in fata noastra.
Efectele benefice ale conectarii intre partile sanatoase si cele ranite
Insa, odata cu nasterea copiilor, ies la iveala si partile sanatoase din noi, acele parti care vor sa fie parinti mai buni decat am avut noi parte, care au claritate legat de ceea ce este de facut, care pot identifica si aloca resurse si care sunt dispuse sa se adapteze noilor conditii de viata. Sunt acele parti care nu au nevoie de nimic din exterior, nici de carti de parenting, nici de sfaturi sau seminarii despre cum sa fii un parinte mai bun. Au nevoie doar sa se cunoasca, sa isi recunoasca partile ranite, sa stea si sa proceseze cu ceea ce psihicul si corpul copilului de altadata nu a putut sta si procesa. Iar acest lucru se poate realiza prin procesul natural de internalizare a unei relatii semnificative, in care sa fim ascultati, oglinditi, intelesi, acceptati si iubiti. Aceasta este relatia psihoterapeutica, care ofera cadrul necesar: prezenta empatica si plina de compasiune, disponibilitate, siguranta, intimitate, incredere, ghidaj, suport psihoemotional, continere si limite. Ea devine o experienta corectoare, cu efecte benefice atat in prezent, cat si in viitor: restructurarea atasamentului nesigur intr-unul sigur, autoreglarea emotionala, cresterea stimei de stine, scaderea sentimentele de inadecvare, rusine si vinovatie, scaderea sau eliminarea simptomelor fizice si/sau psihice, flexibilizarea mecanismelor de aparare si o mai buna adaptare la stres.
Cand partile noastre sanatoase devin parinti buni cu partile ranite, atunci partile supravietoare isi pierd din putere si devin mai flexibile, mai adaptative, mai putin consumatoare de energie. Astfel, ne gasim spatiul necesar sa ne alegem reactiile si comportamentele si sa ne apropiem mai mult de modelul de parinte pe care dorim sa il oferim copiilor nostri. Nicio carte sau curs de parenting nu ne va putea oferi campul intersubiectiv de care avem nevoie pentru a ne restructura modul in care functionam, pentru ca nu informatia ne lipseste, dimpotriva, ea poate deveni coplesitoare. Ceea ce ne lipseste in a fi parinti mai buni este instrumentul cel mai de pret: noi in contact cu Sinele nostru autentic. Cand noi lipsim din corpul si viata noastra, pentru ca acolo sunt ranile ce nu au fost procesate si integrate, ci doar izolate, atunci nicio tehnica, metoda sau sfat despre ce sa facem cu copilul nu va functiona. Pentru ca un copil se dezvolta optim prin intermediul relatiei hranitoare cu parintele, nu prin tehnici si metode, iar acea relatie hranitoare nu poate fi obtinuta decat daca parintele este in contact cu tot ceea ce este el, cu Sinele real, nu doar cu ceea ce vrea sa fie, adica Sinele ideal. Copiii nostri au nevoie de parinti vii, autentici, intregi, nu de parinti ideali, perfecti si rupti de ei insisi.
Odata cu contactul hranitor dintre partea de sanatate si cea ranita, are loc o restructurare psihica si emotionala, cu efecte benefice atat in corpul si viata noastra, cat si in a celor dragi noua, in special in viata copiilor nostri. Sa ne oferim noua acest dar ne va ajuta sa ne oferim pe noi lor in cea mai buna forma posibila.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091