Vindecarea nu vine din exterior, ci din interior, pentru ca acolo este atat suferinta, cat si capacitatea de a o transforma. Nimeni nu stie cum sa ne vindece, insa poate crea spatiul si conditiile necesare pentru ca noi sa ne reconectam la partea sanatoasa si sa fie posibila vindecarea. Daca am intelege asta, nu am consuma resurse valoroase in a cauta in diversi experti, samani, vindecatori, traineri, guru sau sfinti ceea ce este caracteristic fiecarei fiinte inca de la nastere si anume capacitatea de a gasi propriul drum in viata, care este unic si care trece obligatoriu prin lumea interioara.
Vindecarea nu vine din puterea noastra, ci din vulnerabilitatea noastra. Cand trecem de la rolul de victima in care am fost pusi in copilarie la rolul de supravietuitor, in viata adulta, care se mandreste ca s-a calit in focul luptei si continua sa poarte razboaie, ne iluzionam ca de fapt noi suntem puternici doar pentru ca stim sa luptam. Adevarata forta vine atunci cand lasam armele si ne aratam emotiile, cand renuntam la scut si ne lasam cunoscuti, cand ne dezbracam de armura si ne afisam trupul zdrelit. Daca am intelege asta, atunci am simti conexiunea profunda cu acele parti din noi ranite si izolate si de-abia atunci ne-am simti intregi.
Vindecarea nu vine din tehnici, metode, retete, pasi, planuri si alte inventii moderne ambalate frumos, care promit ca livreaza repede, bine si sigur. Vindecarea nu inseamna internalizarea unui sablon studiat si garantat. Vindecarea vine cu necunoscut, cu teama si confuzie, cu risc, cu dolii si mai ales cu multa personalizare, in functie de contextul in care am trait, de nevoile noastre specifice, de dorintele, visele si resursele noastre. Daca am intelege asta, am initia un drum, pe cat de anevoios, pe atat de valoros si nu ne-am mai amplifica vinovatia ca nu putem pune in practica retetele colective.
Vindecarea nu vine cu o stare de bine permanenta, zen, care ne va feri de suferinta. Nu este o transformare intr-o alta fiinta, eventual superioara, care priveste cu detasare la aspectele lumesti. Transformarile radicale, chiar daca ofera promisiunea iluminarii ce ne va pazi de furie, frica si tristete pentru tot restul vietii, sunt de fapt noi modalitati de a ne tine ocupati si a nu privi la suferinta noastra. Vindecarea vine cu aprecierea conditiei umane, nu cu respingerea ei, cu acceptarea tuturor emotiilor si manifestarilor noastre, oricat de nebunesti, ciudate sau neaprobate de catre societate ar fi ele, pentru ca ele sunt universale si cu totii le experimentam in lumea interioara chiar daca nu vorbim despre ele poate niciodata. Daca am intelege asta, am transforma autoblamarea in autocompasiune, iar cu aceasta noua relatie de blandete in interiorul nostru ne-am redirectiona energia creatoare catre a face pace cu trecutul si cu noi insine.
Vindecarea nu vine cu un progres permanent, care atinge apogeul si ne tine acolo. Ea arata mai degraba cu o mazgalitura facuta de un copil de doi ani decat cu un grafic ascendent, de pe un site economic. Vindecarea are progrese, dar si multe stagnari si regrese, caci si cresterea naturala are loc tot in acest fel. Inainte de a trece in urmatoarea etapa de dezvoltare, copilul, dar si adultul, isi iau elan, ceea ce inseamna un regres in etapa anterioara, pe care o stapanesc foarte bine si unde se simt in siguranta. Daca am intelege acest lucru, nu am renunta la primul obstacol, rezistenta sau plictis si am persevera, stiind ca procesul este complex, la fel ca orice relatie care isi are suisurile si coborasurile, dar care ne imbogateste universul interior cu un nou mod de a fi plin de compasiune.
Vindecarea nu vine excluzand corpul, ci punandu-l in prim plan. Caci el este arhiva noastra, in care s-au imprimat toate experientele noastre fizice si psihice inca de la conceptie. In el simtim si in el traim, nu in mintea noastra. Asa ca oricat de valoroase ar fi informatiile din jurul nostru, ele nu vor putea niciodata sa ne spuna despre noi la fel de multe si la fel de bine ca trupul nostru. Daca am intelege asta, am descoperi un ghid extrem de valoros catre propriul adevar.
Vindecarea nu vine cu extremism, cu revolutii, cu galagie, cu surle si trambite, sa stie toata lumea ce vindecati si dezvoltati suntem noi, dimpotriva, vine cu liniste, blandete, intimitate, solitudine. Vine cu sentimentul ca nu mai trebuie sa dovedim nimic, nimanui, ca suntem suficienti si valorosi, asa imperfecti cum suntem, chiar daca nimeni nu priveste la noi. Daca am intelege ca avem tot ce ne trebuie in interior, si probleme, si solutii, si boala, si sanatate, si iubire, si ura, si perfectiune, si imperfectiune si ca suntem proprii dumnezei si proprii demoni, am inceta sa alergam dupa iluzii si sa ne mai cream masti, pentru noi si ceilalti.
Vindecarea nu vine facand lucruri doar de unul singur, ci si in diada, in cadrul unei relatii intime, in care putem fi asa cum avem nevoie sa fim si unde imperfectiunile si ranile noastre devin comori gata sa fie explorate, intelese, simtite si acceptate. Avem nevoie sa fim oglinditi si consolati, avem nevoie de o alta minte si un alt suflet sa cuprinda tot ce am expulzat noi demult din fiinta noastra pentru ca ne durea prea tare. Cand celalalt empatic, intelegator, curios si disponibil emotional ne va fi alaturi, vom putea sa internalizam aceasta relatie si sa mergem mai departe prin viata cu aceste resurse valoroase, care ne vor ajuta sa acceptam suferinta si sa ii facem fata mult mai bine. Caci nu suferinta in sine este problematica, ci evitarea trairii ei cu suport adecvat. Daca am intelege asta, ne-am deschide nu numai catre ceilalti, cat mai ales catre noi.
In concluzie… vindecarea vine cu capacitatea de a gasi propriul drum in viata, cu sentimentul ca suntem intregi, cu reducerea vinovatiei, cu deschidere, compasiune, autenticitate, pace cu trecutul si sentimentul ca suntem valorosi. Si cu multe resurse. Sa ii dam voie sa vina.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
