Mentalizarea este capacitatea de a ne interpreta gandurile, emotiile si comportamentele noastre si ale celorlalti pe baza starilor intrapsihice, dar si capacitatea de a diferentia intre ce este al nostru si ce apartine altor persoane. Gandindu-ne pe noi putem intelege comportamentele celorlalti si le putem prezice. In felul acesta ne putem pune in locul celuilalt si putem privi lucrurile din perspectiva lui. Putem presupune ca stim ce gandeste celalalt, pe baza descifrarii propriilor ganduri si emotii, dar stim ca nu vom putea fi niciodata siguri de starile psihologice ale celuilalt pentru ca suntem separati. O capacitate scazuta de mentalizare a propriilor stari, duce la o slaba intelegere a celorlalti, ceea ce duce la probleme in relatii.
Acestea sunt procese fizice, emotionale si mai ales interpersonale. Aceste abilitati nu sunt programe automate pe masura ce ne dezvoltam, ele trebuie dobandite in cadrul interactiunilor noastre sociale, adica in cadrul relatiilor de atasament cu oamenii care ne ingrijesc inca din primele zile de viata. Studiile coreleaza atasamentul sigur cu o capacitate buna de mentalizare, echilibru emotional si rezilienta.
Cum se formeaza capacitatea de mentalizare
Copiii nu au concepte stabile despre propriile emotii si ganduri, de aceea ei depind de parinti pentru a le fi atribuite. Adultii sunt cei care ii ajuta sa isi identifice starile, sa reflecteze la ele si sa le integreze. Un atasament sigur presupune capacitatea parintelui de a face legatura intre comportamentul copilului si starea lui interna, de a-si imagina care este cauza si de a empatiza cu ceea ce simte el: “Copilul meu plange, pare furios. Poate ca ii este foame”. Insa este foarte important ca parintele sa stie ca nu va putea ghici gandurile copilului, deoarece acesta este separat de el si are propria gandire. In felul acesta, parintele intelege ca nevoile copilului sunt separate de nevoile lui.
Oglindirea emotiilor copilului trebuie facuta intr-o maniera potrivita. Cand sufera, copiii isi simt emotiile nediferentiate de senzatii. De aceea adultul are nevoie sa poata face el aceasta legatura, altfel copilul nu va dobandi aceasta abilitate si, mai tarziu in viata, fara capacitatea de a-si mentaliza si integra starile emotionale, acestea se vor transforma in somatizari. Corpul va ramane principalul loc in care se vor exprima starile emotionale. De aceea parintii trebuie sa ii ajute pe copii sa gaseasca semnificatia din spatele starilor difuze ale copiilor. Cu timpul, ei vor internaliza acest proces si vor putea sa-si gandeasca senzatiile si comportamentele in limbajul emotiilor. E important sa isi inteleaga starile fizice drept stari psihologice. De exemplu: “Ma doare burta pentru ca mi-e teama sa merg la gradinita sau scoala” sau “Picioarele si mainile mele sunt agitate pentru ca sunt entuziasmat ca merg la petrecere”.
Parintele are nevoie sa se poata gandi pe el mai intai
Insa, pentru ca parintele sa poata recunoaste si raspunde starilor interne ale copilului, trebuie ca si el sa aiba notiunea unui altul separat de el. Trebuie sa aiba abilitatea de a se mentaliza, mai bine spus el are are nevoie sa poata gandi “cred ca tu crezi ca eu cred”, nu “eu cred, deci si tu crezi la fel”. O abilitate limitata de a se mentaliza inseamna ca parintele nu se poate diferentia de copil, iar cand copilul devine furios sau trist, acesta se contamineaza de aceeasi stare, poate simte chiar mai mult decat copilul pentru ca leaga inconstient emotiile copilului de sentimentele lui de inadecvare: “Nu sunt un parinte bun”. Astfel copilul pierde doua lectii importante: prima, ca ceea ce simte el nu este ceea ce simte si celalalt, deci va trai relatii simbiotice, in care nevoile lui se vor amesteca cu nevoile celorlalti si, a doua, ca afectul poate fi reglat, adica procesat (“emotiile mele negative pot fi calmate de un altul”). In felul acesta, afectul lui ramane la fel de intens, poate devine chiar mai intens in lipsa coreglarii de catre un altul semnificativ.
Daca aceasta interactiune este regula si nu exceptia din relatiile de atasament, ea poate avea efecte negative asupra modului in care copilul se va descurca cu propriile ganduri si emotii, cat si asupra rezilientei psihologice de mai tarziu in viata. De asemenea, in interactiunile sociale, el va avea tendinta sa proiecteze asupra celorlalti propriile stari si ganduri negative despre propria persoana. De aceea, este important ca parintii sa ii atribuie copilului propriile ganduri si sentimente si sa i le oglindeasca in interactiunile lor. Astfel copilul invata ca ceea ce simte el nu este identic cu ceea ce simt ceilalti, ceea ce ii va oferi o capacitate mai mare de autoreglare emotionala. Bineinteles, pentru ca acest lucru sa fie posibil, parintii au nevoie sa poata diferentia intre emotia copilului si propria emotie creata din respectiva interactiune. Pentru acest lucru, este nevoie de o buna cunoastere a propriei persoane si a trecutului sau, integrarea traumelor simple si complexe, o buna autoreglare emotionala si o autonomie crescuta.
Tehnicile de parenting, periculoase pentru relatiile parinte-copil
In lipsa unei bune capacitati de mentalizare a parintelui, tehnicile de parenting care abunda in zilele noastre in carti, articole, workshop-uri, seminarii, cursuri si conferinte nu fac decat sa creasca sentimentul de esec si vinovatie al acestuia pentru ele nu au nicio legatura cu dezvoltarea unui psihic echilibrat, ci sunt intreptate exclusiv catre schimbarea unui comportament nedorit al copilului, un comportament care are mereu in spate mult mai multe: emotii, nevoi, dorinte, ganduri, planuri, vise. Cei care le recomanda si le promoveaza nu inteleg cum functioneaza de fapt creierul uman, dezvoltarea umana, psihotraumatologia si relatiile de atasament, nu au o imagine in profunzime a procesului de schimbare si nici interesul copilului. Aceasta industrie este extrem de profitabila pentru cei care o alimenteaza, dar extrem de paguboasa pentru parinti si copii deopotriva.
Atunci cand exista o dificultate in relatia dintre parinti si copii, un proces psihoterapeutic de familie, de cuplu sau individual poate ajuta mult mai mult decat orice instrument sau informatie exterioara pentru ca pune relatia in centru. Practica clinica si studiile din domeniul psihoterapiei arata ca procesele de crestere si de schimbare benefica pe termen lung se pot realiza doar prin intermediul relatiilor autentice, profunde si iubitoare, care ofera siguranta, incredere, stabilitate, empatie si intelegere. In lipsa acestui mediu hranitor emotional, tehnicile de parenting nu numai ca sunt inutile, ba chiar dauneaza relatiilor dintre parinti si copii deoarece duc la lupte de putere consumatoare de resurse, la sentimente de neputinta si furie si la o izolare emotionala a celor implicati. In fond, ele nu sunt altceva decat niste mecanisme de aparare, care ne ofera inca o data iluzia ca suntem omniscienti si omnipotenti si ca putem rezolva suferinta de acum sarind peste rezolvarea si integrarea suferintei de altadata. Insa nu putem creste copii fericiti, cand in interior suntem noi insine niste copii traumatizati, in cautare permanenta a ceva ce ne va salva de noi insine. Insa doar noi ne putem salva, devenind astfel supereroii copiilor nostri.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
