Relatia de cuplu constituie una dintre cele mai importante relatii pe care un individ o dezvolta pe parcursul vietii sale. La sfarsitul adolescentei, in conditiile dobandirii independentei, el cunoaste sentimentul solitudinii. Acest disconfort al singuratatii emotionale va fi depasit prin stabilirea relatiilor intime cu o alta persoana, insa acest drum este adesea anevoios si are o durata variabila.
Numeroase studii indica faptul ca stilul de atasament fata de ingrijitorii primari ramane relativ stabil pe parcursul intregii vieti si el influenteaza modul in care persoana se raporteaza la partenerul de relatie. Modelele interne de lucru despre sine si despre celalalt, realizate si consolidate prin experientele traite zi de zi in relatie cu principala figura de atasament, functioneaza automat si inconstient. Ele ne directioneaza atentia si determina modul in care organizam si filtram informatia noua. Mai multe cercetari sustin acest punct de vedere conform caruia modelele interne de lucru actioneaza ca sabloane, care ii permit individului sa faca predictii legate de comportament in cadrul relatiilor intime.
- prima abordare se bazeaza pe principiul similaritatii. Conform acesteia, oamenii tind sa formeze o relatie de cuplu cu cineva asemanator ca dezirabilitate sociala, iar un prim criteriu semnificativ in acest sens il constituie calitatile fizice ale celuilalt. Tendinta de a alege pe cineva cu un nivel similar de atractivitate fizica ajuta la estimarea sanselor de a fi acceptat sau respins de cealalta persoana. Unele studii au demonstrat ca indivizii analizeaza alternativele dezirabile cu cele accesibile si opteaza apoi pentru o relatie realizabila, chiar daca o prefera sau nu. Ulterior, teoria s-a modificat si a aparut ipoteza potrivirii complexe, conform careia indivizii pot atrage parteneri mult mai atractivi fizic decat ei, prin oferirea de beneficii compensatorii cum ar fi stabilitatea financiara, statutul, personalitatea, puterea etc.
- alta abordare are in centru complementaritatea nevoilor. Teoria recompenselor, confirmata prin numeroase cercetari, sugereaza ca indivizii sunt atrasi de persoanele a caror prezenta este recompensatorie deoarece le satisface diverse nevoi. Recompensele pot consta in atentia acordata, sustinerea oferita, trasaturi agreabile (frumusete, umor, inteligenta) sau in caracteristici cum ar fi bani, statut sau informatii.
- Modelul conditionarii afective propune faptul ca atractia interpersonala este influentata de propriile reactii afective. Daca avem sentimente pozitive intr-o situatie anume, persoana care este asociata cu acea situatie va fi placuta automat, chiar daca este sau nu sursa afectelor. Astfel, indivizii formeaza relatii de cuplu cu oameni a caror prezenta o asociaza cu experiente pozitive, chiar si in lipsa recompenselor directe.
- Teoria echilibrului afirma ca indivizii doresc sa mentina echilibrul dintre credintele, sentimentele si gandurile lor. Formarea unei relatii este posibila daca intre doi parteneri exista un schimb de recompense echilibrat, care este perceput ca fiind atractiv si placut. Cercetarile au indicat ca sporirea atractiei interpersonale este influentata de proximitatea rezidentiala pe baza careia individul anticipeaza interactiunea cu celalalt.
- Teoria filtrelor sustine ca selectarea unu partener romantic are loc intr-o serie de etape, pe parcursul carora alegerile se ingusteaza. In prima etapa, filtrul activ este evaluarea caracteristicilor externe, in a doua etapa – evaluarea atitudinilor si convingerilor, iar in stadiile finale filtrul decisiv este constituit de catre compatibilitatea psihologica.
- Conform ciclul extins al vietii de familie, stadiile de dezvoltare prin care trece o persoana sunt: (1) experientele din cadrul familiei de origine, (2) desprindere de familia de origine si formarea relatiilor intime cu cei de aceeasi varsta, (3) stadiul premarital, in care persoana isi alege un partener si, eventual, decide sa se casatoreasca, (4) stadiul cuplului fara copii, cand are loc dezvoltarea unui stil de viata comun, bazat pe realitate, (5) stadiul familiei cu copii mici, (6) stadiul familiei cu adolescenti, (7) stadiul copiilor deveniti adulti si (8) varsta a treia. Modelul ciclului extins al vietii de familie asuma faptul ca dezvoltarea anterioara formarii unei relatii de cuplu implica mentinerea unor relatii cu parintii, fratii si colegii, terminarea scolii, diferentierea sinelui de familia de origine, dezvoltarea unei relatii cu parintii ca intre adulti, dezvoltarea unor relatii intime, inceperea unei cariere. Tiparul formarii relatiei de cuplu il constituie, cel mai adesea, modalitatea de relationare cu celalalt dobandita in socializarea primara – stilul de atasament. In acest ciclu, formarea unei relatii de cuplu, caracteristica celui de-al treilea stadiu de dezvoltare, consta in selectarea unui partener si decizia de a se casatori sau coabita pe termen lung.
- In modelul familial sistemic al lui Olson, pentru formarea relatiei este nevoie de un nivel echilibrat de adaptabilitate, care este dependenta de capacitatea partenerilor de a modifica regulile, structura si rolul relatiei si de coeziune, care se afla in stransa relatie cu legatura afectiva dintre cei doi.
Tipuri de cupluri
John Gottman, cercetator si clinician american in domeniul psihologiei, care a studiat timp de patru decenii cuplurile, a identificat, cu ajutorul chestionarelor si a studiilor observationale, trei tipuri de cupluri stabile:
- „traditionale” (adopta un stil de viata si sex-roluri traditionale si isi rezolva usor conflictele);
- „evitante” (adopta sex-roluri traditionale, insa vietile lor se intersecteaza in mica masura si evita conflictele);
- „androgine” (doresc roluri egale, asa ca au parte deseori de conflicte).
Cuplurile stabile au un raport de 5 la 1 intre interactiunile pozitive si cele negative. Studiile au scos la iveala si doua tipuri de cupluri instabile, care au un raport de 1 la 1 in ceea ce priveste interactiunile pozitive si cele negative
- „conflictuale” (partenerii se cearta fara sa-si rezolve problemele)
- „absente” (deseori evita conflictul, desi tensiuni exista intre cei doi).
Psihoterapia de cuplu, suport pentru cei cu o satisfactie scazuta
Din aceasta radiografie a vietii de cuplu, se observa foarte usor ca doar unul din 5 tipuri de cupluri (cel „traditional”) reuseste sa isi exprime tensunile si sa isi rezolve constructiv conflictele. Restul, ori au foarte multe conflicte, ori pastreaza tensiunile acumulate si nu isi rezolva problemele, ori duc vieti emotionale paralele. Cei care se simt prinsi intr-o spirala de comportamente mai mult sau mai putin disfunctionale si nu gasesc solutii pentru ele, ajung la insatisfactie si nefericire. Cercetarile in domeniu evidentiaza faptul ca aproximativ 50% dintre cupluri divorteaza dupa primii 2-3 ani de mariaj.
Indiferent de tipul de cuplu, lucrurile se pot schimba in bine pentru cei doi, dar si pentru cei din jurul lor (mai ales pentru copii), daca exista o motivatie suficient de mare pentru a pastra relatia de cuplu si a depune mai mult efort. Psihoterapia de cuplu ajuta la identificarea, evaluarea si schimbarea mecanismelor care influenteaza viata de cuplu, cu scopul de a ajuta partenerii sa relationeze intr-un mod functional pentru implinirea nevoilor fiecaruia. Psihoterapia de cuplu se concentreaza pe problemele din prezent ale partenerilor pornind de la contextul de viata, incluzand atat modelele relationale constiente, cat si mecanismele inconstiente care genereaza diferite convingeri rigide, emotii puternice, reactii somatice inconfortabile si comportamente distructive si autodistructive.
Majoritatea cuplurilor apeleaza la psihoterapia de cuplu in situatii de criza conjugala si, conform studiilor, la finalul procesului terapeutic, aproximativ 50% dintre clienti reusesc sa-si gestioneze eficient stresul si dau dovada de un nivel optim de functionalitate. Odata cu restabilirea unei comunicari eficiente si redobandirea satisfactiei in viata de cuplu, clientii relateaza o crestere a starii de bine si implicit a calitatii vietii.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
