Psihoterapie

Cum relatia cu parintii ne influenteaza inconstient relatia de cuplu

Psihoterapeut Bucuresti
People photo created by freepik - www.freepik.com

Modul in care ne alegem partenerii de cuplu este unul inconstient si spune multe despre felul in care ne-am construit de-a lungul timpului si despre istoria afectiva cu figurile primare de atasament, pe care le introiectam si care devin parte din identitatea noastra. Cu totii avem tendinta de a repeta de-a lungul vietii dinamica relationala precoce cu parintii. Atunci cand ne sunt implinite nevoile de iubire si siguranta putem, ulterior, ca adulti, sa traim o dragoste securizanta, in cadrul careia vom simti bucuria de a trai. Insa, daca in contextual initial al vietii, am experimentat relatiile cu parintii intr-un mod disfunctional, atunci exista mari sanse sa avem parte de relatii de cuplu conflictuale sau sa simtim pe pielea noastra singuratatea in doi. Legatura emotionala care se formeaza intre noi si parintii nostri va influenta semnificativ cursul vietii noastre romantice. Ea ne va servi drept baza de conectare cu celalalt semnificativ, intarindu-ne sentimentul ca existam si ca suntem valorosi sau ne va facem sa tanjim dupa o fericire inaccesibila.

Atunci cand se naste, bebelusul depinde total de parintii lui, in special de mama, deoarece ea este sursa principala de hrana si confort. Insa poate exista si alta persoana atenta si afectuoasa, care ingrijeste nou-nascutul si fata de care acesta din urma dezvolta atasamentul primar. Sugarul intelege cat de bine sau de rau este iubit prin intermediul senzatiilor. Dragostea primita este, in primul rand, o experienta somatica si, de-abia in al doilea rand, o experienta psihica. Toate senzatiile inregistrate in corp actioneaza apoi inconstient si ne determina gandurile, emotiile si comportamentele sociale. Experientele emotionale semnificative din burta mamei si apoi, din copilarie, creeaza conexiuni in creierul nostru si ne sculpteaza intreaga lume interioara. Atasamentul depinde de ambii parteneri, de capacitatea de a se completa reciproc. El se construieste gradual, in viata intrauterina si pe parcusul primilor doi ani de viata ai copilului si este marcat de calitatea relatiilor dintre partenerii unui cuplu.

Descoperirile din neurostiinte, psihoneuroimunologie si epigenetica ne arata ca persoanele care au parte de relatii securizante cu ingrijitorii primari au o stare mai buna de sanatate, o speranta mai mare de viata si sunt mai fericite, avand astfel sanse mai mari sa dezvolte relatii sociale pozitive. Teoria conform careia atasamentul din copilarie ne influenteaza modul in care relationam in relatia de cuplu pare simplista si pare ca ignora celelalte relatii pe care le cream in afara mediului familial si influentele experientelor ulterioare de viata, insa cercetarile realizate de-a lungul timpului demonstreaza clar rolul extrem de important pe care il joaca disponibilitatea afectiva a parintilor sau a substitutelor lor. John Bowlby (1907-1990), psihiatru si psihanalist britanic, este parintele acestei teorii, insa ea a fost dezvoltata prin studiile empirice ale lui Mary Ainsworth, Mary Main si multi altii. Traind pe propria piele legatura afectiva precara cu mama sa, despartirea la varsta de 4 ani de preaiubita sa educatoare si plecarea la 7 ani, la pension, pentru a studia, Bowlby a evidentiat functia biologica a atasamentului si faptul ca el constituie fundamentul relatiilor umane „de la leagan pana la mormant”.

Cum se dezvolta copilul in relatie cu parintii

Atasamentul este definit de de experti din domeniu ca fiind o legatura emotionala, de lunga durata, cu un anumit individ, avand urmatoarele caracteristici: ofera confort si securitate, presupune cautarea proximitati fizice, produce anxietate la separare si este centrata pe indivizi specifici.

Copilul nu creste singur, el are nevoie de un cadru social care sa-i asigure implinirea nevoilor de iubire, siguranta, sustinere si educatie. Acest cadru este asigurat in primul rand de familie,unde copilul dezvolta primele relatii interpersonale. Membrii familiei, in special parintii, sunt primii „ceilalti” cu care el se confrunta, primele modele in viata, de la care el dobandeste regulile comportamentului interpersonal. Studiile demonstreaza ca functionarea familiala este determinata de calitatea relatiilor interpersonale, care influenteaza adaptarea copilului, si nu de structura familiala. In cadrul acestui prim grup social de referinta, copilul se descopera pe sine si adopta valori, norme si practici la care se raporteaza ulterior in viata. Structura interactiunilor din cadrul familiei devine o parte a personalitatii acestuia. Studiile din domeniul atasamentului au pus in evidenta importanta cruciala a relatiei dintre copil si parinti in modelarea unor tipare mentale de interactiune cu alte persoane care apar ulterior in viata copiilor, in special cu cele cu care acesta va forma un cuplu in viata adulta. Familia va servi drept baza de securitate atunci cand copilul intalneste lumea din afara.

Fiintele umane sunt prin excelenta sociale. Creierul nostru este structurat pentru a fi in relatie cu alti oameni, pentru a ne asigura supravietuirea. Potrivit lui John Bowlby, atasamentul este un sistem motivational, care a fost treptat „proiectat” prin selectie naturala pentru a regla apropierea de o figura de atasament. Acest sistem are rolul de a raspunde la urmatoarea intrebare fundamentala pentru supravietuirea sugarului: „Persoana de atasament este apropiata, accesibila si atenta?”. Daca copilul percepe ca raspunsul la aceasta intrebare este „da”, el se simte iubit, sigur si increzator sa-si exploreze mediul, sa se joace cu ceilalti din jur si sa fie sociabil. Daca, totusi, copilul percepe raspunsul la aceasta intrebare ca fiind „nu”, el se confrunta cu anxietate si manifesta comportamente de atasament care variaza de la simpla cautare vizuala la plans si protest intens. Aceste comportamente continua pana cand copilul este in masura sa restabileasca un nivel dorit de proximitate fizica sau psihologica fata de figura atasamentului sau pana cand copilul „se desprinde”, asa cum se poate intampla in contextul unei separari sau pierderi prelungite. In astfel de cazuri, Bowlby credea ca respectivii copii intra intr-o disperare profunda si depresie.

Adultul principal, care raspunde nevoilor bebelusului in mod constant (nevoia de siguranta fizica si emotionala, atentie, caldura, afectiune, validare, aprobare, acceptare, de stimulare adecvata, de autonomie si control), ii ofera acestuia o experienta pozitiva, repetata si previzibila, ceea ce duce la crearea unei „baze de siguranta”. Bebelusul internalizeaza apoi aceasta baza si se dezvolta optim atat din punct de vedere fizic, cat si emotional, social si cognitiv. Avand acest start bun in viata, bebelusul exploreaza lumea cu optimism, dezvolta o buna autoreglare emotionala si rezistenta la stres si creeaza in viitor relatii interpersonale semnificative. Insa, daca el nu are parte de acest avantaj initial, nu inseamna ca destinul sau este pecetluit. Pe masura ce relatiile cu parintii se modifica, ele devenind o sursa de satisfactie si stare de bine, se poate modifica si atasamentul copilului. De asemenea, relatiile benefice cu alte persoane importante (rude, asistenti maternali, profesori sau psihologi), care ofera atentie, intelegere si siguranta, pot constitui pentru un copil in crestere o sursa majora de conectare, incredere si rezilienta, ceea ce il poate ajuta sa ajunga un adult cu atasament sanatos. Pe parcursul dezvoltarii, copilul isi directioneaza comportamentele de afiliere de la figura initiala de atasament catre grupul de varsta si apoi catre partenerul de cuplu, cu aceeasi incredere in disponibilitatea si responsivitatea partenerilor de relatie.

Alina Alexandru, psihoterapeut Bucuresti – 0755.060.091

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *