Alergam dupa rezolvare, salvare, vindecare ca dupa o gura de aer intr-un spatiu inchis, care ne sufoca din ce in ce mai mult. Vrem sfaturi, remedii, specialisti, informatii, cursuri, exercitii de respiratie, meditatii ghidate si dezvoltare personala. Vrem sa umplem golurile, sa inchidem ranile, sa ascundem defectele pentru a-i proteja pe ceilalti de un sine imperfect, care ar putea sa strice ordinea universului aratandu-se lumii asa cum este.
Din pacate, aceasta strategie nu este decat una dintre nenumaratele strategii de a fugi de noi insine, de a evada in alte spatii fizice, psihice sau chiar spirituale. Ne dorim sa ne contopim cu un altul care ne va arata calea mantuirii, abatandu-ne tot mai mult de la destinatia noastra. Plutim intr-o mare involburata, visand la un taram unde sa ne regasim linistea si seninatatea. Pentru a ajunge acolo ne ghidam dupa semne exterioare, cand de fapt busola care ne va ajuta se afla chiar in interiorul nostru. Ea este formata din emotiile noastre, care ne dau constant indicii valoroase despre pozitia, directia si mai ales viteza noastra. Ele ne dau indicii si despre companionii nostri de drum, fie ca se numesc parinti, iubiti, prieteni, colegi sau copii si despre pactul implicit pe care noi l-am facut cu ei in fata singuratatii.
Insa in loc sa ne folosim de aceasta comoara interna pentru a ne imbogati experientele, noi vrem sa o controlam, sa o reducem sau chiar sa o eliminam. Nu mai vrem sa simtim frica, furie, rusine, vinovatie, confuzie, neputinta si mai ales tristete pentru ca le-am simtit periculoase nu numai in corp, ci si in relatiile noastre. Nu numai senzatia fizica produsa de intensitatea lor ne-a determinat sa le evitam pe cat posibil, fugind astfel din prezentul nostru intr-un trecut mai glorios (pavandu-ne astfel drumul catre depresie) sau intr-un viitor mai luminos (expunandu-ne la anxietate paralizanta), ci si faptul ca nimeni nu ne-a invatat ce sa facem cu ele. Ba chiar am fost respinsi, umiliti, agresati sau chiar abandonati pentru ca le-am exprimat. Si astfel am invatat ca a ne exprima emotiile este egal cu pierderea iubirii celuilalt. Dar in copilarie am fost atat de dependenti de adulti, incat pierderea iubirii lor ar fi insemnat moartea noastra.
Asa ca am renuntat la noi pentru ei, am decis sa nu ne mai iubim pentru a putea fi iubiti de ei, fara sa stim ca iubirea lor este conditionata de cat de buni, frumosi, cuminti, inteligenti, talentati, harnici, productivi sau dezvoltati suntem. Ne-am spus ca in neregula suntem noi sau ceea ce simtim, nu lipsa lor de iubire. In felul acesta, am putut pastra speranta ca ei se vor schimba la un moment dat daca noi vom fi buni, frumosi, cuminti, inteligenti, talentati, harnici, productivi sau dezvoltati. Si am pornit pe acest drum intunecat al neascultarii, al neacceptarii, al neiubirii propriei persoane cu dorinta tainica si imensa de a gasi la capat o rezolvare, o salvare sau o vindecare. Adevarul este ca nu avem nevoie de nimic din toate acestea pentru a ne simti vii si completi, ci avem nevoie sa fim vazuti, ascultati, acceptati si iubiti de un altul. De-abia atunci vom invata sa facem acest lucru cu propria persoana. Iar acest lucru ne va aduce salvarea si vindecarea de la o existenta incompleta si inautentica.
Nu stim sa ne identificam emotiile, sa stam cu ele sau sa le ascultam mesajul. Pentru ca riscam ca ele sa ne arate ca nu suntem fericiti in relatiile noastre. Le negam sau le reprimam pentru a evita singuratatea fara sa ne dam seama cat de singuri suntem in doi, fara iubirea de sine.
Tu cum te-ai simtit astazi?
Alina Alexandru, psihoterapeut Bucuresti – 0755.060.091
