Atunci cand devenim parinti, incepem sa observam ca, oricat de mult am dori sa relationam intr-un anume fel cu cei mici, o parte inconstienta din noi preia controlul si ajungem sa ne comportam in moduri in care nu am intentionat niciodata si care trezesc multa vinovatie si regret. Apoi, apar inevitabil intrebarile fara raspuns: „De ce fac asta?”, „De ce nu ma pot abtine?”, „Ce pot sa fac diferit?”.
Aceste intrebari sunt fara raspuns atata timp cat noi cautam raspunsul in afara noastra: in recomandarile (mai mult sau mai putin solicitate) ale cunoscutilor, in carti de parenting, in grupuri de Facebook, pe bloguri de parinti sau pe la conferinte sau cursuri despre cum sa fii un parinte mai bun. Oricat de bine intentionate sau experte ar fi acele retete sau instructiuni, ele nu pot fi aplicate cu succes in relatia cu copilul nostru deoarece ceea ce avem noi si copilul nostru de schimbat nu se afla de fapt in exterior, ci in interior. Iar acest lucru presupune o munca de explorare psihoterapeutica legata de dinamicile noastre interne pentru ca ceea ce recreem in relatiile noastre, mai ales in relatia cu copilul nostru, nu este nimic altceva decat reflectia interioara a relatiei noastre cu propria persoana. Fara aceasta munca interioara nu vor exista rezultate pozitive la exterior, ci, dimpotriva, si mai multa vinovatie, si mai mult regret si timp valoros pierdut din viata noastra trait in dezamagire, confuzie si agresivitate.
Comportamentul de respingere al copilului e un protest sanatos
Paradoxal, comportamentul neplacut al copilului atunci cand el nu ne vrea, nu ne asculta si ni se opune vine de fapt din partea lui de sanatate, care protesteaza fata de dinamica victima-agresor pe care noi o avem in interiorul nostru si pe care o proiectam pe copil. Protestand, el ne spune ca nu isi asuma acest rol inconstient pe care noi i-l atribuim lui, rol dezvoltat de fapt din relatia noastra cu proprii parinti si care nu are nicio legatura cu copilul din fata noastra. Acest comportament izvoraste din autenticitatea copilului si, in loc sa-l pedepsim si sa incercam sa il schimbam, ne-ar ajuta sa il acceptam si sa il intelegem ca fiind un factor pozitiv in relatia noastra, care poate genera o schimbare mult mai mare si mai profunda in viata noastra. Si de-abia apoi in viata copilului nostru.
Problema externa e generata de dinamica interna victima-agresor
Cel mai bun lucru pe care il putem face in aceste situatii este de a explora cu ajutorul psihoterapiei dinamicile noastre interne, intre parti ale noastre si cele dezvoltate din identificarile cu parintii nostri inca din viata intrauterina. Atunci cand ei ne-au ranit, ne-au neglijat sau ne-au abuzat, psihicul nostru s-a rupt pentru ca el nu avea capacitatea de a contine informatia traumatica, adica ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Cum ar putea un copil sa isi vada parintele drept sursa principala de pericol in viata lui atata timp cat el este total dependent de adult si nu are alternative?! Asa ca psihicul lui se fragmenteaza pentru a izola de constiinta lui evenimentul traumatic. Numai asa el poate sa supravietuiasca abandonului, respingerii, abuzului sau chiar tentativelor de moarte ale parintelui traumatizat la randul lui. Insa acest lucru vine cu un cost foarte mare in timp, pentru ca nu putem sa izolam consecintele traumei. Ele se vad in emotiile noastre negative, in senzatiile coplesitoare din corp, in boala fizica sau psihica, in comportamentele noastre distructive si autodistructive, in dependentele nostre si, mai ales, in relatiile noastre.
Odata cu izolarea psihica a evenimentului traumatic din relatia cu cei care ne-au crescut, noi pierdem de fapt contactul cu realitatea noastra interioara si cu partile noastre ranite. In jurul lor creem niste mecanisme de aparare foarte puternice, care ne consuma multa energie vitala pentru ca ele intretin niste iluzii legate de relatiile de atasament si pe care le folosim in exces ca fiind solutii generale la toate situatiile problematice care apar ulterior in viata noastra. Ajungem sa reactionam in prezent cu solutii la probleme din trecut, ceea ce nu este deloc util, ba chiar amplifica proportia situatiei dificile de acum.
Ce putem face constructiv in relatia cu copilul
In acest caz, este foarte important sa ne identificam aceste mecanisme de aparare si sa vedem ce functie au ele in viata noastra, dar si sa intram in contact cu partile noastre ranite si cu emotiile de acolo. In felul acesta, putem clarifica, simti si integra ceea ce ni s-a intamplat, iar din aceasta integrare interioara vom sti ce avem de facut mai departe cu noi si cu copilul.
Cu cat avem acest contact sanatos mai des, cu atat mai mult mecanismele de aparare isi pierd din putere si creste partea noastra sanatoasa, ceea ce ne aduce schimbari de profunzime in psihicul nostru. Construind o identitate sanatoasa, eliberata de identificarile timpurii cu agresorii nostrii exteriori, vom putea sa diminuam autoagresiunea interna si sa iesim din postura de victima. In felul acesta, nu ne vom mai percepe copilul drept sursa problemelor, adica agresor si nu vom mai reactiona cu emotii negative puternice si comportamente agresive, care intretin problema si maresc deconectarea din interiorul nostru si dintre noi si copil. Iesind cu ajutorul psihoterapiei din dinamica de victima-agresor pe care am internalizat-o de foarte devreme in viata noastra in relatia cu figurile noastre de atasament, vom putea construi cu copilul nostru relatia pe care ne-o dorim cu adevarat, una care sa il hraneasca emotional si care sa-i permita sa se dezvolte optim si care sa ne aduca satisfactiile mult dorite din rolul de parinte.
Parentingul clasic va esua lamentabil in continuare daca va continua sa se concentreze pe copil si nu pe parinte, pe comportament si nu pe rana din spatele acestuia, pe rezultat si nu pe process, pe rezolvare rapida in exterior si nu pe vindecare in interior.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
