In trauma, nu mai simti, nu mai misti, nu mai exprimi. Este ceea ce te ajuta sa supravietuiesti atunci, prin clivarea acelor sentimente coplesitoare, pe care nu ai resurse sa le simti si sa le integrezi. Insa acele sentimente nu dispar, se transforma in simptome si comportamente autodistructive care iti readuc aminte ca inca doare, chiar daca nu stii inca ce anume. Constientizarea, legatura cu realitatea traumei, este tinuta la distanta de strategile de supravietuire. Rolul lor a fost sa ne apere de ceea ce nu am putut simti sau accepta in momentul traumei (pentru ca de cele mai multe ori aceasta s-a petrecut la o varsta foarte frageda, cand eram total dependenti si neputinciosi) si sa creeze numeroase iluzii pentru a sta in continuare departe de partile noastre traumatizate facandu-ne sa credem ca nici acum nu le putem face fata, caci suntem in continuare mici si neputincioasi. Tehnicile noastre de supravietuire din copilarie aveau ca scop a nu simti durerea si dezamagirea, mai ales cea experimentata in relatiile de atasament. Asa ca solutiile, remediile si chiar numeroase tehnici psihoterapeutice, care ne usureaza viata pe moment si ne fac sa credem ca am rezolvat problema – sarind peste etapa cea mai importanta: contactul cu partile noastre ranite – nu fac decat sa intretina clivajul psihologic, ceea ce ne priveaza de resurse energetice importante. Poate ca simtomul se amelioreaza sau chiar dispare, insa energia traumatica stocata in corpul nostru se va deplasa in alta parte vulnerabila a noastra si va gasi noi cai de exprimare.
De-abia dupa ce ne identificam mecanismele de supravietuire, le intelegem utilitatea in contexte trecute si vedem cat rau ne fac acum intretinandu-ne iluzia ca am fost sau ca suntem bine, de-abia atunci putem sa ne detasam de ele si sa intelegem ca mai exista si a doua parte a povestii noastre: cea a partilor traumatizate, insingurate in psihicul nostru, care au ramas blocate la varsta la care trauma a avut loc si care au nevoie sa fie auzite, vazute si, mai ales simtite, pentru a le putea apoi integra energiile si a le directiona catre scopuri de viata autentice.
Autoreprosul, modul de a ii proteja pe parinti de furia noastra
De exemplu, daca de mici parintii nostri ne-au dat altora sa ne creasca, deci au renuntat partial la noi, vizitandu-ne din cand in cand sau preluandu-ne ulterior la varsta scolara, atunci inevitabil suntem expusi unei separari timpurii, pentru care psihicul nostru nu este pregatit. Durerea care ar aparea in urma acestei constientizari ar fi atat de coplesitoare, incat psihicul rupe aceasta experienta si o izoleaza, punand straja numeroase mecanisme de protectie, care sa impiedice copilul sa se confrunte cu aceasta realitate. Acestea sunt cat se poate de diverse, de la escapismul in fantezie, copilul disociindu-se de corp si creand mental realitati alternative unde are parte de scenarii corectoare, unde el controleaza totul, pana la a deveni mai tarziu in viata un parinte super implicat si prezent in viata propriului copil, sacrificand alte roluri importante, pe cel de partener de cuplu, pe cel social sau pe cel profesional. Sau, de cele mai multe ori, pe toate trei. Chiar daca aceste moduri pot fi vazute ca resurse (fantasmarea poate trece drept creativitate, iar hiperimplicarea, drept iubire si devotament), faptul ca ele izvorasc dintr-o suferinta initiala, pune mereu persoana in contact cu acea suferinta. De fiecare data cand facem ceva bun pentru copilul nostru, ne reamintim emotional ca noi nu am primit. De fiecare data cand suntem prezenti, stim corporal ca noua ne-a lipsit asta. De fiecare data cand ne imbratisam puiul, se reintoarce golul in care noi ne-am dezvoltat. Si desi devenim parintele bun de care aveam si noi nevoie, tot ne judecam si ne invinuim pentru cele mai mici greseli. Fiecare minut petrecut departe de copil devine o tortura pentru ca incepem sa credem ca e posibil sa il traumatizam doar pentru ca am iesit sa socializam, sa ne ingrijim sau sa ne ocupam de job. Acest autorepros nu ne da pace si se amplifica in mintea noastra pana cand ajungem sa simtim ca orice am face tot nu vom reusim sa facem bine. Ca esuam ca parinti.
Asta se intampla pentru ca, desi noi facem diferit si mai bine decat parintii nostri, nu rezolvam suferinta noastra. Daca copilul nostru primeste, nu inseamna ca acel copil interior abandonat primeste si el. El sta in continuare acolo si tanjeste in tacere dupa tot ce vede ca ar fi putut primi si el. Cateodata, se mai face simtit printr-un nod in gat, o presiune in piept, un gol in stomac sau chiar printr-un planset inabusit. Atunci, e important sa ii acordam atentie si sa stam cu senzatiile sau emotiile care apar. Si sa reflectam la lipsurile copilariei noastre. Si, mai ales, sa le simtim. E important sa facem asta cu un altul empatic, care ne poate ajuta sa ne continem emotiile si sa ne coreglam dupa sistemul lui nervos aflat in echilibru. Astfel, putem trai ceea ce a fost izolat si amanat si putem integra acea experienta negativa timpurie in psihicul nostru. Putem sa ne traim doliul dupa parintii pe care am fi putut sa ii avem si putem sa incetam sa ne mai reprosam toate nimicurile fata de propriul copil, reprosuri nascute dintr-o idealizare nesanatoasa a rolului de parinte, care ar trebui sa fie mereu zen si prezent in fiecare secunda. Cand vom intelege emotional ce mult ne-au gresit ei si ne vom da voie sa fim furiosi pe ei, atunci nu ne vom mai invinui pe noi. Si vom putea sa ii oferim copilului nostru exact ceea ce are el nevoie, nu ceea ce am avut noi nevoi. Si sa-l eliberam de trecutul nostru pentru a-si putea crea un viitor al lui.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
