Atunci cand traim experiente traumatizante, capacitatea noastra de a procesa informatiile intr-un mod simbolic este afectata. Cand legatura intre emotie si cuvinte se rupe, nu mai putem construi o naratiune care sa dea sens experientelor noastre, asa ca ceea ce nu poate fi reprezentat la nivel mental se exprima la nivelul corpului nostru. Este o regresie intr-o perioada in care emotiile, nefiind continute de limbajul expresiv pentru ca el nu exista, pot fi foarte distructive atat pentru psihicul si relatiile noastre, cat si pentru corp.
Cand suferim, avem nevoie sa trecem printr-un travaliu psihic de constientizare, exprimare si integrare a experientei respective. Aceasta poate fi in sine o experienta dureroasa, dar necesara pentru echilibrul nostru ca fiinte umane. Atunci cand sarim aceasta etapa, efectele negative vor fi vizibile la nivelul trupului: ori o depreciere a lui prin simptome (boala, dependente, munca in exces), ori o supraapreciere a acestuia prin intermediul interventiilor estetice (operatii, diete, sport in exces). Chiar daca intr-un caz rezultatele pentru corp sunt negative, iar in al doilea pozitive, ambele procese implica suferinta, atat fizica, cat si psihica. Cand folosim corpul drept teren pentru conflictele noastre psihice, nu o facem pentru ca vrem sa ne facem rau sau pentru ca suntem prea influentati de trendurile socioculturale, ci pentru ca avem probleme relationale pe care nu le abordam la nivel constient dintr-o teama de a nu afecta acele relatii. Undeva, candva, cand eram prea mici, neputinciosi si nu stiam sa vorbim, am invatat ca mai bine suferim noi decat sa ramanem fara persoanele de atasament. Ele erau centrul universului nostru si modul in care noi ne folosim acum corpul este modul in care am invatat de la ele sa o facem. Fie l-au denigrat, abuzat, neglijat, neacceptat, fie l-au hiperprotejat sau l-au suprainvestit pentru propria lor validare.
Corpul nostru si corpul mamei
Pentru a intelege propria relatie cu corpul nostru, este nevoie sa exploram prima relatie corporala pe care am experimentat-o: cea cu propria mama. Dependenta fizica de corpul ei (pentru dezvoltarea intrauterina si hranirea ulterioara) releva dependenta noastra psihica. Iar felul in care am trait aceasta dependenta ne determina ulterior o mare parte din identitatea noastra. Daca am trait-o in exces sau cu deficite si nu am avut capacitatea de a ne simboliza experienta prin cuvinte, atunci corpul nostru ne va arata acest lucru. Boala sau modificarea intentionata a corpului devin solutii temporare pentru suferinta psihica. Este modul in care noi, la nivel inconstient, ne negam dependenta si pierderea primare. Iar vindecarea si infrumusetarea pe care noi le exercitam constient sunt modalitati prin care noi ne iluzionam ca fiind independenti, ca substituind-o pe mama. Insa noi nu ne putem naste singuri, nu suntem omnipotenti. Acest adevar rezida in corp si il putem ignora cat vrem, insa platim un pret: noi si noi suferinte.
Pentru a putea face fata anxietatii dependentei si pierderii mamei, ajungem sa ne identificam cu ea. Este modul nostru de a o lua in interior si de a o pastra cu noi o viata intreaga. Insa atunci cand exista probleme in relatia de atasament cu ea, cand aceasta relatie ne invata atat sa iubim, cat si sa uram, ne este dificil sa o internalizam pe mama atat cu bune, cat si cu rele. Asa ca o impartim pe mama in mama cea buna (care ne-a implinit nevoile) si in mama cea rea (cea care ne-a frustrate nevoile). Cand exista un exces de dependenta, ne identificam cu mama cea rea, ne devalorizam si o proiectam in exterior pe mama cea buna, o idealizam. Si pentru ca stim ca in interior avem o mama rea, la exterior incercam sa compensam printr-un exces de bunatate si frumusete. Cand exista un deficit de dependenta, o internalizam pe mama cea buna, ne idealizam si o proiectam pe mama cea rea in exterior, o devalorizam. Si pentru ca stim ca in interior avem o mama buna, in exterior incercam sa echilibram balanta printr-un exces de agresivitate si neglijenta corporala.
Iar acesta ajunge sa fie tiparul dupa care ajungem sa relationam ulterior in viata cu cei din jurul nostru. Nu-i mai vedem cu adevarat cum sunt, cu bune si cu rele, ci ii vedem ori eminamente buni, ori eminamente rai. In fond, ei nu sunt decat jumatati ale Eu-lui nostru, cel devalorizat sau idealizat de propria persoana. Ii cautam sa ne intregeasca, numai ca atunci cand ei se apropie de noi, noi ii respingem pentru ca ne aduc aminte de prima relatie simbiotica in care am avut de suferit. Ajungem sa mergem catre ei cu frenezie pentru a umple golul interior (dragostea manifesta pentru mama cea buna), numai ca sa descoperim ca acel gol ii inghite si ii distruge (ura latenta pentru mama cea rea).
Nu schimbam corpul, ci relatia noastra cu el
Vom dezvolta aceeasi relatie si cu corpul nostru: fie il devalorizam (prin boala, dependente, munca in exces), fie il idealizam (prin interventii estetice, diete si sport in exces). Pana nu integram dependenta si pierderea mamei in identitatea noastra, experienta noastra corporala are de suferit.
Explorarea, constientizarea si integrarea acestor realitatii ne ajuta sa ne impacam atat cu diferentele cat si cu asemanarile dintre noi si ceilalti, dintre corpul nostru de acum si cel de altadata sau cel din viitor, sa ne acceptam insuficientele si nevoia de celalalt in viata noastra. Psihoterapia este unul dintre instrumentele prin care putem face acest lucru. Prin initierea ei si mentinerea ei, se recreaza o noua relatie de intimitate si oglindire care permite dezvoltarea si integrarea experientei de dependenta de mama si, prin finalizarea ei, ne permite sa scoatem la suprafata fricile, furiile si tristetile cauzate de pierderea mamei. Astfel, ne creem un nou fel de a fi, facem transformari de profunzime si durabile la nivelul identitatii noastre. Invatam ca putem trai in acest corp fara sa ne mai luptam cu el, ci iubindu-l si acceptandu-l asa cum este: viu si plin de trairi.
Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091
