Cum impacam conditia umana cu dorinta de a fi fericiti?

Cand a fost ultima data cand ne-am privit in oglinda si, in loc sa ne focusam pe riduri, pete, puncte negre, cosuri, pungi sub ochi, celulita, grasime sau alte caracteristici inevitabile ale corpului uman, ne-am indreptat atentia catre stralucirea din ochii nostri, catre zambetul nostru generator de speranta si autoacceptare si catre respiratia noastra, dovada de nestramutat ca suntem in viata si ca acest lucru este suficient pentru moment?

Cand a fost ultima data cand ne-am uitat la caminul nostru si, in loc sa ne focusam pe dezordinea si murdaria cotidiana – semn ca acolo traiesc oameni de toate varstele, cu propriile nevoi si dorinte, care ocupa spatiu, imprastie si scapa lucruri pe jos, nu exponate reci si imobile, pe care doar se asterne praful -, ne-am indreptat atentia catre conditiile civilizate pe care le avem la dispozitie (apa curenta, electricitate, gaze, internet etc), catre confortul si siguranta celor “4 pereti”, cumparati sau inchiriati, care ne protejeaza viata si intimitatea, intelegand ca fara acestea traiul acasa ar fi cu adevarat dificil?

Cand a fost ultima data cand am reflectat la activitatile noastre profesionale si, in loc sa ne focusam pe cat timp pierdem sa ne deplasam acolo, cat de neintelegator este seful, cat de stresante sunt sarcinile sau cat de insatisfacator este venitul generat, am iesit pe usa dimineata cu multumire pentru ca avem un loc unde putem fi productivi, creativi si sociabili, atat cat este posbil, ca avem o sursa de bani care sa ne asigure nevoile de baza si ca jobul in sine este creator de sens si motivatie in viata noastra?

Cand a fost ultima data cand am privit la relatiile noastre: de familie, de cuplu, de prietenie sau cu proprii copii si, in loc sa fim absorbiti de conflicte, nevoi neimplinite si dorinte necomunicate, am simtit recunostinta ca avem aceste persoane in jurul nostru, ca facem zilnic schimb de energie cu ei si ca impartasim aceeasi conditie umana, caracterizata de pierderi, regrete, potential neimplinit, dar si de compasiune, veselie, umor si suport?

Cand a fost ultima data cand am deschis ochii larg catre lume si, in loc sa ne concentram pe sisteme corupte si incompetente, pe dezastre si criminalitate, pe economii fluctuante si pandemii paralizante, pe saracie, foamete si violenta, am privit razele de soare care cad pe pielea noastra, am observat cu entuziasm culorile si formele variate ale naturii, am simtit briza ca o mangaiere pe obraz, am ascultat sunetul apei linistitor, am admirat zborul maiestuos al unei pasari si ne-am delectat cu parfumul unei flori?

Si cand a fost ultima data cand am privit in interiorul nostru si, in loc sa luam contact cu lipsurile, suferinta, abuzurile si presupusele noastre defecte, cu idealul pe care nu-l vom atinge niciodata (dar pentru care vom duce razboaie cu noi insine pentru a ne demonstra ca merita incercat si ca doar asa vom fi valorosi), am fost curiosi sa aflam ce incearca emotiile sa ne transmita, care sunt senzatiile pe care le avem cand ne simtim bine sau rau, ce legatura au gandurile noastre cu mediul in care ne-am format sau cu cel in care traim acum si de ce ne comportam asa cum o facem in ciuda faptului ca aceste comportamente sunt autodistructive pe termen scurt si mai ales lung?

Efectele gandirii negative si capcanele gandirii pozitive

Prima abordare este generatoare de nemultumire, frustrare, blamare, autoagresivitate si incercari de cele mai multe ori inutile, costisitoare si consumatoare de a masca normalitatea si naturaletea fiintei noastre si de a crea iluzia ca putem opri, ba chiar da timpul inapoi. Este o abordare care ne hraneste alta iluzie: ca prin interventii asupra a ceea ce ajungem sa vedem ca fiind defecte si probleme, suntem proprii creatori, negand astfel dependenta noastra primara de cei care ne-au adus pe lume si astfel ne-au transmis genele lor, in timp ce au avut capacitati limitate in a ne iubi, accepta, ingriji, educa, sustine si insoti in viata.

A doua abordare este generatoare de curiozitate, recunostinta, compasiune, satisfactie, admiratie, liniste si acceptare pentru ceea ce exista ca fiind bun, pozitiv, frumos, confortabil, adaptativ, constructiv, semnificativ si vindecator in viata noastra. Este o abordare, pe cat de dezirabila, la fel de iluzorie ca prima: ne face sa crede ca lucrurile acestea sunt firesti, dar noi suntem incapabili individual sa le obtinem. Si ne mai face sa credem ca starea de bine si fericirea sunt un dat universal, dar noi vom alerga mereu dupa ele si, poate le vom atinge pentru o secunda, fara a putea sa le cuprindem definitiv in fiinta noastra, pentru ca ceva este in neregula cu noi.

Adevarul este ca ne vine usor sa vedem lucrurile problematice din jurul nostru, sa gandim automat negativ despre noi si ceilalti si sa ne facem mereu griji. Evolutia, cu scopul ei suprem de supravietuire a speciei, ne-a sculptat aceasta gandire preponderent negativa pentru a putea anticipa mereu pericolele si a dezvolta strategii de a ne pazi de ele si de dusmanii nostri. Din punct de vedere filogenetic, nu suntem facuti sa fim fericiti. Echipamentele noastre psihofiziologice sunt structurate pentru protectie, de aceea mintea functioneaza intr-un regim critic, negativ. Neocortexul prelucreaza cu predilectie stimulii negativi din mediul nostru, interior sau exterior. De aceea pretul pentru supravietuire este disconfortul de cautare a pericolului, nefericirea.

Evolutiei nu i-a pasat de fericirea individuala, ci de propagarea genelor. Insa noua ne pasa de fericirea noastra, asa ca ne straduim sa gandim pozitiv si sa fim optimisti. Sa ne orientam catre partea plina a paharului si sa vedem mereu binele. O astfel de gandire este utila pentru a echilibra automatismele noastre mentale, insa dusa la extrem poarta capcana negarii realitatii, reprimarii emotiilor dureroase, neacceptarii propriei persoane si a luptei constante cu noi si cu lumea pentru a schimba tot ceea ce consideram ca nu se potriveste cu Eul ideal. Migrand fortat catre polul fericirii, ajungem curand la un rezultat contrar.

Cum integram ce ne dorim sa simtim cu ceea ce putem face?

Cu totii cautam starea de bine si fericirea a devenit scopul vietii ca si cum ne este un dat sa fim fericiti si noi nu reusim sa facem asta. Ne invinovatim pentru felul in care simtim si gandim si nu e drept pentru ca sunt milioane de ani de evolutie si desavarsire a speciei noastre la mijloc. Si atunci? Daca natural ne vine sa observam  negativul, suferinta, tragedia si pacatul, dar totusi aspiram catre frumusete, adevar, bine, sens si poate si un gram de fericire, ce putem face pentru a impaca cele doua contrarii, in loc sa ne rupem in doua pentru a adera fortat la una sau la alta, adoptand-o ca fiind propriul adevar de nestramutat, pentru care ne vom consuma si ne vom izola de oricine care ne va contrazice scenariul repetitiv in care traim?

O sinteza, o acceptare a ambivalentei vietii si automat a fiintei umane, este zona de mijloc unde ne vom gasi echilibrul, un echilibru atat de greu de obtinut atunci cand ne focusam automat doar pe partea goala a paharului, intrand in disperare, anxietate si depresie sau atunci cand ne incapatanam sa vedem partea plina a paharului, fortandu-ne sa gandim doar pozitiv, sa fim doar fericiti si sa experimentam doar perfectiunea, ajungand la un delir comun, la ruperea de realitate individuala si la crearea celui mai mare dusman al nostru: cel interior, care ne va persecuta inutil in fiecare secunda a existentei noastre. Odata cu neocortexul am inceput sa gandim si sa ne gandim pe noi (metacognitie) si nu a fost decat un pas catre a fi autocritici.

Cum ajungem la aceasta sinteza? Vestea proasta este ca nu exista o reteta universala, doar individuala, la care se ajunge prin motivatie puternica, implicare, efort, timp, bani, autocunoastere si cel putin o relatie semnificativa in viata noastra (un parinte, cel mai bun prieten, partenerul de viata, un profesor, un mentor, psihoterapeutul). Vestea si mai proasta este ca aceasta reteta se schimba constant, in functie de etapa de dezvoltare si mediul in care ne aflam si ca noi suntem nevoiti sa ne adaptam mereu. Exista insa si o veste buna si anume ca este posibila si ca este responsabilitatea noastra sa gasim acel echilibru interior intre automatismele noastre filogenetice care ne predispun la nefericire si aspiratiile noastre de a atinge idealul fericirii. Odata atins, el ne va da curaj sa mergem mai departe, sa schimbam ceea ce se poate schimba, sa acceptam ceea ce nu se poate schimba si intelepciunea sa facem aceasta diferenta, dar  – as adauga eu – si autocompasiune si autoacceptare atunci cand nu reusim nimic din toate acestea.

Alina Alexandru, psihoterapeut (Bucuresti) – 0755.060.091