Un atasament sanatos se bazeaza pe o comunicare conjugata, adica adultul care ofera ingrijirea primara percepe, intelege si raspunde adecvat la semnalele trimise de copil. El are o minte deschisa si reactioneaza in conformitate cu ceea sugarul a comunicat efectiv in prezent si nu cu un model mental rigid, format in trecut, care reprezinta asteptarile lui.
Din punct de vedere biologic, atunci cand transmitem un mesaj, suntem receptivi fata de feedback-ul primit, pe care il integram in harti neuronale ce formeaza nucleul identitatii noastre. Sinele nostru apare in urma unui proces co-construit. „Cand comunicarea conjugata este prezenta in interactiunile noastre, sentimentul nostru de sine cu acea persoana este adecvat. Este o senzatie de bine. Ne simtim intelesi. Avem sentimentul ca nu suntem singuri pe lume deoarece sinele nostru este in legatura cu ceva ce depaseste limitele propriei pieli. Cu timpul, tiparele repetate de comunicare conjugata ne permit sa dezvoltam si un sine autobiografic coerent, care conecteaza trecutul, prezentul si viitorul anticipat” (Siegel & Hartzell, 2014).
Parintele „suficient de bun”
De multe ori, parintii sunt preocupati de propriile ganduri si emotii incat raspund mecanic, predeterminat. Sau nu raspund deloc. Atunci, copilul traieste frustrarea de a nu fi inteles, de a nu se conecta emotional cu parintele. Traind un sentiment de abandon repetat, el va percepe lumea ca fiind un loc nesigur, iar nevoile lui neimportante. Sentimentul de sine care se dezvolta astfel este unul plin de anxietate. Niciun parinte nu este perfect si nici nu este nevoie. De multe ori, el are nevoie de timp pentru a decodifica mesajele pruncului. Insa parintele trebuie sa fie „suficient de bun” pentru a raspunde nevoilor de baza ale copilului, astfel incat el sa beneficieze de sentimentele de siguranta si de conectare. Mary Ainsworth, cea care a stabilit pentru prima oara stilurile de atasament ale copiilor, a observat ca bebelusii ale caror mame raspundeau rapid si cu afectiune semnalelor de foame sau de disconfort, in primele sase luni de viata, ajungeau ulterior sa planga mai putin, colaborau mai usor cu ceilalti, se dezvoltau cognitiv mai rapid si explorau mai mult mediul decat cei ale caror mame nu aveau capacitatea de a le raspunde adecvat.
Comunicarea se realizeaza atat la nivel verbal (emisfera stanga), cat si nonverbal (emisfera dreapta). Deoarece in primii doi ani de viata, limbajul nu este dezvoltat, atasamentul intre copil si ingrijitorul primar se realizeaza in principal pe baza comunicarii nonverbale. Potrivit lui unui studiu longitudinal realizat de Schaffer si Emerson (1964), pe 60 de bebelusi cu varste intre 5 si 23 de saptamani, urmariti timp de un an:
- Intre varsta de 25 si 32 de saptamani, aproximativ 50% dintre copii au prezentat semne de anxietate de separare fata de un anumit adult (de obicei fata de mama), ceea ce inseamna ca au dezvoltat un atasament specific.
- Copilul se va atasa de persoana cea mai interactiva si mai sensibila la semnalele copilului si la expresiile faciale (reciprocitate). Aceasta nu a fost neaparat persoana cu care copilul a petrecut cel mai mult timp.
- Pana la varsta de 40 de saptamani, circa 70% dintre copii au avut un atasament specific si aproape 30% au prezentat atasamente multiple.
De asemenea, studiul a reliefat patru etape in care atasamentul se formeaza:
- Etapa de preatasament (De la nastere – 6 saptamani)
In aceasta perioada, comportamentul copilului e puternic determinat genetic printr-un set de raspunsuri reflexe, care au valoare adaptativa. Prin plans, zambit si agatat, copilul isi orienteaza comportamentul spre altii. Aceste semnale infantile sunt cruciale pentru intretinerea contactului fizic dintre sugar si persoana de ingrijire. In aceasta faza initiala, capacitatea sa de a discrimina o persoana de alta se limiteaza la stimuli olfactivi si auditivi. Interesant este ca bebelusul recunoaste vocea mamei doar atunci cind e modulata emotional; cand aceasta are o intonatie deliberat monotona, copilul nu o poate discrimina de o straina (Sion, 2003).
- Etapa de construire a atasamentului (6 saptamani – 6/8luni)
Acum, la nivel perceptiv, bebelusul realizeaza distinctia familiar/nefamiliar. El este orientat spre mama si are raspunsuri preferentiale cu ea mai des decat inainte. In prezenta ei, va zambi si va vocaliza mai liber. In plus, se va linisti mai repede cand este luat in brate de catre aceasta decat de un strain. Totusi, copilul nu protesteaza la separarea de ea, semn ca atasamentul specific nu s-a dezvoltata inca. In aceasta perioada, anxietatea copilului se instaleaza la separarea de orice fiinta umana. El manifesta distres doar daca este lasat singur (Sion, 2003).
- Etapa de clarificare a atasamentului (6/8 luni – 18 luni/2ani)
In timpul acestei perioade, copilul trateaza oamenii in mod discriminator. Atasamentul fata de mama e evident, iar strainii sunt tratati cu prudenta sporita, in unele situatii ei provocand alarmarea si retragerea lui. Cu noile abilitati dobandite – tarare si mers – copilul incearca sa pastreze proximitatea fata de ea: o urmareste atunci cand pleaca, manifesta o anxietate de separare, o saluta la intoarcere si o foloseste drept baza de explorare. In aceasta faza, din punct de vedere cognitiv, copilul dobandeste permanenta obiectului. In caz contrar, el nu va protesta atunci cand mama dispare. Daca sugarul a avut un contact redus cu o figura principala, aceasta faza incepe de-abia dupa primul an de viata si continua pe parcursul celui de-al doilea si al treilea an (Sion, 2003).
- Etapa de formare a relatiei de reciprocitate
Anxietatea de separare se diminueaza spre cel de-al treilea an, datorita dezvoltarii accelerate a performantelor cognitive si lingvistice, care permite copilului sa evalueze mai bine factorii ce determina apropierea si plecarea mamei si, de asemenea, sa anticipeze revenirea ei. In plus, strategiile infantile de agatare si tarare sunt completate de alte eforturi active de apropiere de mama, cum ar fi cererea sau persuasiunea. Tot acum, copilul dobandeste decentrarea si intelege situatia dintr-un alt punct de vedere decat cel personal. Modul in care parintii se comporta si ii expun copilului propriul punct de vedere influenteaza aceasta performanta. Cei care pleaca de langa copii, dupa ce le-au explicat acest lucru pe intelesul lor si chiar inainte de eveniment, ii ajuta pe cei mici sa gestioneze mult mai bine situatia. Insa cei care nu ii avertizeaza si pleaca pe furis pot sa genereze anxietate si reactie de plans chiar si la un copil de peste doi ani.
Alina Alexandru, psihoterapeut Bucuresti – 0755.060.091
