Despre părțile noastre rănite, protectoare, tăcute și creatoare, dar și despre drumul înapoi spre întregire.
Cu timpul, ajungem să observăm că nu mai suntem o singură persoană. Ci o mulțime de voci care vorbesc în același timp: una plânge, altă strigă, una se ascunde, altă vrea să fugă, una vrea să lupte, iar altă încearcă să zâmbească forțat să nu-i sperie pe ceilalți. Ne trezim obosiți de la atâtea versiuni ale noastre care nu se mai recunosc și nu mai știm cine suntem. Dar, adevărul e că nu e nimic greșit cu noi. Tot ce e acolo (durerea, frica, dorința de liniște) sunt părți care au încercat să ne salveze. Și fiecare are ceva de spus. E nevoie doar să le ascultăm împreună.
Copilul rănit, cel care încă așteaptă să fie ținut în brațe, deseori spune:
„Mi-e frig. Mi-a fost frig mereu. Am plâns în tăcere până când lacrimile s-au făcut piatră. Am vrut doar o mână care să mă țină și să mă ghideze. Nu vreau minuni, doar să nu mai fiu singur(ă).”
Copilul rănit trăiește în tăcerea din noi, acoperit de multă frică și rușine. E partea care a învățat devreme că iubirea nu e întotdeauna sigură. De aceea, azi, poate se teme să ceară, să aibă nevoie, să se arate, crezând că va deranja sau va fi pedepsit. E vocea care te face să te simți „prea sensibil(ă)”, „prea intens(ă)”, „prea mult”. Dar când îl asculți cu blândețe, când nu mai încerci să scapi de el, atunci înghețul începe să se topească. „Acum te văd eu. Nu mai e nevoie să taci”, este tot ceea ce are nevoie să audă. Iar frigul în care el a trăit devine atunci emoție, iar emoția devine viață. Tot ce are nevoie e să fie simțit.
Protectorul, cel care a ținut lumea în picioare, de cele mai multe ori ne transmite:
„Nu te mai apropia de nimeni! De fiecare dată când lăsăm garda jos, doare. Eu am ținut totul în picioare! Am căutat iubirea peste tot: în oameni, în atingeri, în promisiuni, chiar dacă știam că ei nu vor rămâne. Măcar acolo nu simțeam golul…”.
Protectorul e energia care ne-a ajutat să supraviețuim. E vocea care spune: „Nu mai vreau să doară.” A pus armură peste suferință, dar și peste inimă și a construit strategii: perfecționism, dependență, control, critică, distanță. A învățat să se descurce, să pară tare, să nu depindă de nimeni. El a fost scutul nostru. A făcut-o pentru că altfel ar fi fost prea mult. Dar scutul care ne-a salvat ne poate ține departe de viață. Poate acum nu mai este război și putem să-i spunem: „Știu. Ai fost acolo pentru noi, dar acum poți să lași jos greutatea. Nu mai e nevoie să lupți, ești liber să faci ce îți place.”
Martorul conștient, cel care observă fără să judece, spune în ședințele de psihoterapie:
„Eu vă privesc pe toți. Nu judec, doar vă văd. Copilul vrea iubire, protectorul vrea siguranță. Amândoi au făcut ce-au știut mai bine că să ne salveze.”
E acea parte din ține care doar observă. Care poate spune: „Da, simt furie. Da, simt frică. Dar nu mă mai confund cu ele”. E conștiința blândă care nu mai reacționează, ci observă. Ea aduce lumină acolo unde a fost doar luptă. E spațiul dintre gânduri, respirația dintre două lacrimi. Acolo începe vindecarea. Când nu mai ești doar durerea, ci și conștiința care o ține în brațe.
Vindecătorul creativ, cel care transformă durerea în frumusețe, este și el prezent:
„Și eu am fost acolo, între lacrimi și culoare. Am luat durerea și am făcut-o poezie. Sau o lumânare. Sau un cântec. Am pictat rana în forme vii. Dar astăzi… aș vrea să creez și din liniște. Să pictez și din iubire, nu doar din lipsă și dor.”
Vindecătorul e artistul interior care dă sens haosului. El ia tot ce ai trăit și îi dă formă: o imagine, un vers, un gest, un obiect, o respirație sau chiar tăcere. Vindecătorul știe că din crăpături iese lumină. Și că nu trebuie să alegi între durere și frumusețe, ele pot coexista. Doar când se eliberează de nevoia de a crea doar din durere, atunci naște ceva nou: bucuria de a trăi simplu, aici, acum.
Sinele, cel care le adună pe toate în brațe, este aliatul nostru suprem, iar atitudinea lui este esențială:
„Vă iubesc pe toți.
Pe ține, copile, pentru că ai simțit.
Pe ține, protectorule, pentru că ai vegheat.
Pe ține, martorule, pentru că ai văzut.
Pe ține, vindecătorule, pentru că ai transformat.
Nu mai trebuie să fiți singuri. Respirăm împreună.”
Sinele este locul din noi care nu s-a pierdut niciodată. E conștiința iubirii, spațiul în care toate părțile se pot întoarce acasă. El nu impune nimic, nu judecă, nu grăbește. Doar adună. Când ajungi aici, încep să se vindece și rănile vechi. Nu pentru că au dispărut sau ai scăpat de ele, ci pentru că nu mai fugi de ele și nu le mai duci singur(ă). Nu trebuie să devenim o versiune perfectă, ci să lăsăm toate aceste părți să se așeze împreună la aceeași masă, să se privească fără rușine, fără luptă.
De cele mai multe ori, vindecarea nu arată spectaculos. Nu vine cu revelații dramatice, ci cu momente mici în care spunem: „Astăzi nu mă mai ascund de mine”. Întregirea nu e o destinație, este un proces continuu, o reîntâlnire, o îmbrățișare interioară. Și, pas cu pas, începem să simțim că suntem din nou întregi. Încet-încet, ne întoarcem la noi, în locul unde iubirea nu trebuie căutată, ci doar reamintită. Acolo, suntem în sfârșit acasă.
Dacă simți că și în tine trăiesc aceste părți, poate e momentul să le aduci împreună, într-un spațiu sigur. În psihoterapie, poți să le asculți fără frică, să le înțelegi limbajul, să le lași să respire. Nu e un drum despre reparat, ci despre reîntregire, despre a învăța să fii din nou de partea ta.
